După câteva zile de reacții emoționale, cu rețelele de socializare copleșite de mesaje pro sau contra proiectului parcării de sub Parcul Titulescu și de atacuri la adresa taberei adverse, Proiectul „Titulescu 2.0”, așa cum l-am denumit după relansarea din 2026, a intrat în „etapa strategiilor”. Ambele tabere au trecut la acțiune: se anunță proteste, se „desecretizează” documente, sunt aduși specialiști în discuție, se pregătesc măsuri și contramăsuri.
Intrarea Flaviei Boghiu: o mutare tactică, nu neapărat una câștigătoare
Pe acest teren și-a făcut în aceste zile apariția noul secretar de stat în Ministerul Mediului, brașoveanca Flavia Boghiu, cu o intrare gândită să facă valuri: un mesaj „de impact” pe rețelele de socializare, prin care a anunțat că, încă din prima zi de lucru la Guvern, va face demersurile necesare pentru includerea arborilor amenințați de proiect în Catalogul Arborilor Remarcabili, pentru a împiedica astfel tăierea lor.
Anunțul are, însă, o problemă: e o mutare de moment, care riscă să se întoarcă împotriva ei ca un bumerang. De ce? Pentru că, odată anunțată public intenția, tabăra adversă are timp din belșug să pregătească un răspuns. Așadar, o decizie care pare, mai degrabă luată pentru a constribui la acea „spălare de imagine” despre care ea însăși vorbea, imediat după reabilitarea în instanță.
Cum ar fi dacă...
Vă propunem un exercițiu de imaginație pentru a vedea cât mai limpede riscul efectului de bumerang: ce se întâmplă dacă, exact în treimea de parc care urmează să fie sacrificată pentru parcare, se face acum un inventar al arborilor „potențial periculoși”? Și ce se întâmplă dacă exact arborii propuși pentru statutul de „remarcabili” ajung să fie declarați periculoși și, deci, necesari de extras, pentru siguranța trecătorilor?
Un semn de întrebarea asupra mizei reale a anunțului făcut de Boghiu de la Mediu
Scenariul - să îi spunem „SF”, la acest moment, dar nu imposibil - poate suna exagerat, dar scoate în evidență o greșeală reală: pe Boghiu a luat-o gura pe dinainte și vorbit înainte de a acționa. Probabil din nevoia de a se remarca rapid. Numai că, în politică, la fel ca în sport, în acțiune civică sau în război, ceea ce contează sunt rezultatele, nu declarațiile de intenție. Aici, victoria s-ar traduce concret prin plăcuțe cu inscripția „arbore remarcabil”, montate lângă copacii vizați... dacă chiar asta ar fi fost miza reală a anunțului, bineînțeles!
Căci, dacă miza reală ar fi fost doar rezultatul, varianta eficientă era alta: depunea direct dosarele, stătea călare pe funcționarii din minister și punea presiune constantă, iar abia apoi anunța public, eventual venind și punând plăcuțele lângă arborii salvați. Sau, cel puțin, făcea anunțul când arborii devin „intangibili” automat, odată cu declanșarea procedurii de includere a acestora în categoria „remarcabili”.
Cam așa ar fi mers un demers real și eficient, cu efect juridic imediat, nu doar declarativ.
Cât din dispută e, de fapt, despre parc?
Aici ajungem la miezul problemei. Există un al doilea scenariu, mai puțin liniștitor decât primul: prioritatea reală, pentru unii dintre cei implicați (și pro și contra) nu este salvarea arborilor sau includerea lor în Catalogul Arborilor Remarcabili, ci un război de uzură purtat împotriva unor persoane. Nu o luptă pentru o cauză, ci una în care orice mișcare a adversarului poate fi utilizat ulterior ca pretext de victimizare și de câștig de imagine. În acest caz, miza nu este salvarea parcului, ci „neutralizarea dușmanului”.
Răspunsul, așadar, este incomod: o parte semnificativă din energia investită în această dispută nu mai ține strict de soarta parcului, ci de poziționare politică și de conflicte personale, ambalate în limbajul apărării spațiului verde. Putem considera astfel, că parcul a devenit, în bună măsură, scena pe care se joacă o altă piesă.
De ce acest tip de conflict și modul lui de abordare favorizează, de fapt, construcția parcării
Dintr-o confruntare de acest tip e greu de crezut că vreo tabără va obține o victorie decisivă. Mai probabil vom vedea atacuri la persoană, sloganuri, o cauză acaparată în scopuri politice - că doar avem precedente. Totuși, pentru că nu mai suntem în 2018 - 2020, efectul pervers al acestei dinamici poate fi altul, în noul context civic și politic al anului 2026: cetățenii care nu vor parcarea, dar care nu vor nici să fie asociați cu cei care au „acaparat” tema, aleg să nu se implice mai deloc.
Această retragere tacită avantajează exact tabăra care susține proiectul. Ei nu câștigă neapărat susținători noi, dar scapă de o parte dintre oponenți, die ei autentici, fie dintre cei care „vociferează” mai ales online, ceea ce, în final crește, practic, șansele ca parcarea de sub parc să se construiască. Ar dispărea o treime din parc, ar apărea „mesaje de pomenire” pe rețelele sociale, iar peste o vreme lucrurile s-ar așeza în uitare colectivă.
Va mai conta oare că unii nu vor mai fi votați pentru că au făcut această parcare, din moment ce această construcție va modifica ireversibil zona?
Nu există niciun comentariu deocamdată. Fii primul care comentează!